Peste palmele noastre subțiate până la zbor,
mișcarea își întinde formele suple –
bum, bum, bum, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm,

și uite, amețito, cum pasărea din degete
răstoarnă acoperișul portocaliu cu golul spre noi,
fi-ți-ar ochii văi arteziene să-ți fie!

Și uite, Maniri, că port sudor între coaste,
mă arde c-un roșu nu mai roș decât buzele tale strivite de soare,
arde-te-ar fresca dintre pleoape să te ardă, Maniri!

Ascultă-aici, împrăștiato, înainte să m-aduni într-un suflu –
scriind de tine, mă doare arătătorul, Maniri,
nu te-ar mai răbda la intrare sufletul meu bâlbâit!

Și uite, zvăpăiato, că tac ca o limbă de carne tăiată de limbă,
uitând că viața mă are așa cum m-a crescut,
știind că mă ai așa cum crești viața.