A: Nimic.
Un mare, unul marele nimic care mă doare.

B: Îți spun ceva, iubito, dacă până și
nimicul doare...

A: Taci, c-am un tot, un totul prins într-un cârlig,
cârlige, ca o rufă-n soare,
taci,
că nu știi ce zic.

B: Nimic spuneai că ai.

A: Dar nu-i totul nimic?

B: Vorbești prostii, nu știi proverbul ăla sau ce-o fi:
totul, da, exact, totul
SAU
nimic?

A: O bălărie,
șoptită de vreun prost cu zâmbet de depresie.
Totul se anulează când e-ntreg.

B: N-ai demonstrat nimic, doar o obsesie.

A: Deci totul?

B: NU! Dac-ai bucățile de lemn pentru o barcă,
ai o barcă.
Nimicul e absența bărcii.
Altceva?

A: Dar perspectiva e a mea,
știi tu, nimicul
e o existență.

B: Păi cum așa?

A: Când spui „nimic“, tot spui ceva.
Încearcă să-l imaginezi, să-l
vizualizezi.
Încearcă!
Că-i negru, greu, sau univers, că-i dens,
că-i gaură, că-i cerc,
tot e ceva.
M-ai înțeles?
Tu poți să îți imaginezi
un vid?

B: Absența existenței.

A: Da,
de-acord.
Imaginează-ți lumea, o pășune, vreo iubită,
soare, un soare verde și-o minune.
Și-acum, poc, șterge-le-ntr-o clipită.
Spune-mi, ce vezi?

B: Nimic.

A: E gol? Are culoare?

B: Alb.

A: Interesant, la mine-i negru.
Dar e limitat?

B: Ce vrei să spui?

A: E un pătrat?
Ca un ecran?
În capul tău ca pe-un tavan?

B: Păi da, nu este infinit.

A: Ah, că din suflet mi-ai vorbit.
Nimicul are formă, deci ceva.
Cum să-ți imaginezi ceva ce n-ai văzut?
Ceva ce n-ai trăit?
MEREU MEREU ESTE CEVA.
CEVACEVACEVACEVA-
în viața ta,
acel nimic.

B: M-ai lămurit.
Dar stai așa, nimicul e ceva,
nu totul.

A: Și totul e-un ceva.

Defapt habar nu am
de ce-i totul nimic
și vice-versa,
doar o simt.