Cu sufletul cât o metaforă smulsă din cuvinte
la punctul unde se prinde carnea de oase
se vindecă nervii de nerăbdare.

Îngerii fug din oglindă
rănile noastre sunt rănile lor fără sânge
în ochii fermecători ai copiilor în brațele mamelor
unde adorm la umbra sânilor dulci.

Este vremea când dragostea se coace pe jar încins
și nu se stinge cu apă de ploaie
ferestrele lumii se deschid prin straturi de ceață
cum geamătul rupe durerea cu o sfârșeală subțire
prin carnea mea lovită de temerile galbene.

Pe străzile fără femei expuse zădărniciei
nici vântul nu lasă urme pe clădiri precum ploaia,
se scutură zilele din anotimpuri de fluturi,
nopțile plâng pe trotuare nepopulate
când oamenii dorm cu grijile-n minte,
pe cât de liniștiți pe atât de noduroși
cu gânduri ce încrețesc îndoiala.