Femeia din vis

De undeva, deodată,
din vis a apărut,
o femeie minunată,
și,... iar a dispărut!

De unde vine, Doamne,
ce are ea de spus?
De ce nu stă odată?...
Să spună ce-i de spus!

Mister, destul, deasupra ei,
sub ea, multe mistere,
care e viața dumneaei?
Mulți pot chiar să dispere!...

Are ea plină viața sa,
cu bune și cu rele?...
Ce ar putea ea aștepta
din gândurile mele?

Cum aș putea să o cunosc,
să-i fiu cât mai aproape?
Aș face tot ce-i omenesc,
aș trece țări și ape!

Nu fă nimic, chiar de-ai putea,
a noastră este, de la țară,
nu va pleca definitiv,
aici ar vrea să moară!...

Au fost copii mulți la părinți,
aveau doar, pe cer, stele,
luptau cu micile lor frunți,
cu ale lumii rele.

N-aveau pământ îndeajuns,
n-aveau nici grajd, nici casă,
cu greu aveau loc să stea jos,
când se-așezau la masă.

Ea avea suflet pentru toți,
acas', pe câmp, la școală,
îi ajuta pe frați și pe părinți,
de foame să nu moară.

La școală, mereu i-a plăcut,
vedea-n aceasta șansa,
s-o ia mereu de la-nceput,
și să-și ajute casa.

A crescut prin învățare,
cât alți șapte la un loc,
și-a construit a ei cărare,
n-a luat viața ca pe-un joc.

I-a sprijinit întâi pe-ai săi,
dorea și pe alții să-i ajute,
pe cât de greu i-a fost ei,
doar munca o făcea să uite.

Să facă bine unor amărâți,
a încercat chiar multe,
gândindu-se la cazul ei,
când mulți au vrut s-ajute!

Viața o luă de la-nceput,
îi cam venise timpul,
familie nouă și-a făcut,
așa cum cere Sfântul.

Așa cum însă Domnu’ a dat,
un soț, copii, o nouă casă,
tot astfel Domnu’ a și luat,
pierzând tot din cealaltă.

De ajuns au fost doar câțiva ani,
ce au părut cât veacul,
să îngroape tot, părinți și frați,
că nu le-a găsit leacul.

E dureros, dar așa-i dat,
să mergi-nainte făr-ai tăi,
și lacrimile i-au secat,
cu gândul după ei....

Avea însă soț și copii,
ce îi umpleau tot traiul,
avea și muncă și idei,
viața-i era ca Raiul.

Lor, atunci, nu le păsa prea mult,
căci comunismul ajuns cât bradul,
devenea tot mai de temut,
cuprinzând totul, precum Iadul.

Pe lângă noi, sau printre noi,
poate chiar și-năuntrul nostru,
au apărut tovarăși, își ziceau ei,
ca să ne pună la toți căpăstru.

La unii au vrut și n-au putut,
alții și l-au pus singuri,
ne-au luat și ce n-am avut,
lăsându-ne doar gânduri!

Ei, i-au luat soțul degeaba,
a lovit-o din nou soarta,
i-a luat suflul, i-a luat traiul,
i-a lăsat nimic, și viața....

N-a avut de astă dată
altă cale, alt temei,
doar să lupte cu toți alții
ca să-i apere pe-ai ei!

Și-a folosit din plin mintea,
muncă multă și idei,
a ieșit iar la lumină,
atât ea cât și ai ei.

A făcut, atunci, de toate,
în țară și peste mări,
culegându-și multe roade
cu ale inimii bătăi.

A muncit în slujba multor,
apărând oameni sărmani,
a pus suflet, a pus dor,
să le dea hrană și bani.

Mai se întorcea prin țară
pentru prieteni și nepoți,
să lupte la ea acasă
cu neghiobi și cu netoți.

Aceștia nu vroiau s-audă
cum este prin alte părți,
ei țara vroiau s-o lase
la amante și la hoți.

Am zărit-o în mulțime,
părea că e din altă lume,
îmi venea mereu a spune,
nu-i reală, e-o minune!

I-am trimis un fir de gând,
fără urmă de speranță,
s-a întors ceva lumină,
m-a lovit direct în față.

Și așa mi-a umplut găndul,
de creații, de mister,
câte-un pic, cu a mea ființă,
începusem chiar să sper.

Am muncit mult împreună
să creăm, să concepem,
pentru un strop de lumină,
până la „Da”-ul suprem.

Să lăsăm misterul nepătruns,
să existe, când apare,
un cuvânt ar fi deajuns,
și atunci totul ar dispare!...

Din nou a bătut-o Domnul,
i-a luat tot ce avea,
orice om ar ceda poate,
dar, în niciun caz, nu ea.

Acum, și-a ajutat copiii,
pe care nu-i putea lăsa,
să lupte singuri cu criza,
atât timp cât ea trăia.

O îndârjire măreață
umplea tot sufletul ei,
pentru copii, pentru casă,
s-ar întoarce și-n bordei.

Ar duce-o luptă tenace,
unde o fi, și cum o fi,
nu-i rușine, orice-ai face,
ajutându-i pe copii.

Doamne, ca să fie bine,
fă minunile ce știi,
dă copiilor de toate,
să aibă și ei copii!

Doamne, însa-n viața asta,
ce ne sfătuiești pe noi?
Să trăim doar pentru alții,
s-așteptăm viața d’apoi?

Să fim mereu în umbra crucii,
oare e tot ce ne dorim?
Dă-ne, Doamne, viață lungă
să apucăm să și trăim!...

Să ne întoarcem iar la țară,
printre flori, pomi și găini,
unde n-avem nicio teamă
când ne murdărim pe mâini.

Să avem o masă mare,
să nu fim numai noi doi,
și să aibă locuri multe,
mai numeroase ca noi.

Iară seara pe terasă,
de data asta doar noi,
să uităm de toată lumea,
de necazuri, de nevoi.

Să gândim numai la bine,
să privim tăcuți spre cer,
să păstrăm pe veșnicie
al visului profund mister!...