O ființă și ceva, nu știu ce ești,
mi-ar fi plăcut să fii român, din București
sau din Constanța, ca și mine, dar
ești din Dresda;
și îmi vorbești
cu prea multe consoane-n sărutări
și cu dinți drepți, nerecunoscători
de tot ce ți-a scuipat patria mamă
într-unul din C.V.-uri.
ÃŽÈ›i place să spui că ceva e „practic“,
iar diminețile le savurezi prea lung

le-nmoi în tabieturi și rulezi
țigări mult înainte de-a mă trezi eu,
de-a șchiopăta haotic pân' la facultate,
tu mă privești cu seriozitate, mă
pleznești
c-un ignorant de brut
„Eu n-aÈ™ putea.“
Ce n-ai putea?
Să te grăbești cu un șiret în ochi și unu-n nor?
Ce fraier ești,
nu te-a-nvățat Germania (sau măcar mă-ta aia)
cum să visezi
prin așa-zisul dor?
Nu, scuze, scuză-mă, exagerez.
Am început în rime s-aberez,
voiam să mă conving că n-am ce căuta
cu un ceva ca tine,
știi de ce?
Încă nu ți-am găsit un potrivit de...
cum sa zic?
O definiție,
nu știu ce ești, ce formă vrei să ai,
de mă vei râzgâia cu mii de ani,
de ești lăcustă sau amfibie, sau amândouă,
nu știu dacă-ți dezbraci șosetele când plouă.
Cu ochi pisici mi-ai spune că-i irelevant
să mă înec în presupuneri futuriste,
când tu-mi rupi stări din ametiste
și mă deochi cu constelații și cu maluri.
Cică n-ai învățat să-ți fie dor, ce proastă-mi sunt,
nu văd că te exprimi în vânturi, valuri?
Mă tem că tot ce sunt și cum iubesc e doar sălbatic,
în timp ce tu-ți rămâi mai românesc decât
și-a fost vreodată însuși Eminescu:
da,
romantic.