fiecare om privește în afara lui
caută fructele vieții în interiorul altora
părându-i-se mereu mai coapte mai aromate
și pomul unde cresc
verde dând pe dinafară
de înalt și de lumină

cu pielea plină de curcubeu
nefericiții își văd doar ploile
păsările încărunțite de frig
hipnotizați de pustiu nu încap
nici într-o umbră de furnică
se zbat în ei până le deraiază șira spinării
și nu mai găsesc niciun loc umbros
pentru seceta ucigătoare

gârboviți în pliul de întuneric
prin care se privesc uneori
nu simt râul de foc zvârcolindu-se
a zbor de rândunele și oftează
oftatul cheamă tristețea la hotare
în chip de bufniță
neliniștea se instalează și macină
un gol măcinat de alt gol
în care distanța nu e măsurată de Dumnezeu
nopți și zile strâng la piept
un pumn de lăcrămioare
e felul lor orb de-a aduna rodul
de-a înțelege zborul
în timp ce le cade soarele în brațe

în realitate
realitatea mea desigur
fiecare om este un geamăt de pasăre
înăbușit de alt geamăt de pasăre și tot așa
până se adună un stol
prin care viitorul nu se arată
și în loc să-L încerce cu sufletul înmuiat
în lacrimă pe Dumnezeu
se prăbușește și clachează
lăsând să treacă peste el
șirul de zmei care ar fi putut fi
în locul pietrei sub care umbra nu poate exersa
saltul în propria ființă
și-un puf de lumină se stinge de la sine
fără să fi încercat să fie
doar atât să fie...