al naibii sarafan din plastic când eram prin clasa a șaptea se lipea de genunchi îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt și călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase trăgeau în afară de ce nu puteam eu să înțeleg că viața e ca un prânz cu lapte și mămăligă în blid de aluminiu cu aceleași linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână de ce nu puteam vedea dincolo de coperțile lucioase ale cărților miezul lor galben luminat de becul de patruzeci de wați tremurând pe căpriorii înnegriți

poveștile miroseau prea frumos a tipar proaspăt îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului și le aruncam să crească în altă parte aveam ceva al meu voiam să țin soarele în mână și ploaia în privire să le las să cadă să îmi las părul lung până la mijloc dar mama nu îmi dădea voie voiam să cânt la mandolină ca o domniță bălaie dar eram brunetă și profesorul de muzică nu mă primise la cor

de ce n-am învățat să plâng și să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiștoace stătute cu ochii rimelați de rușine că nu am înțeles la timp de ce oare a trebuit să văd atâția câini călcați de roți pe autostradă ca să înțeleg în sfârșit cum moare câte un cerșetor bătrân în ploaie cu mâna crispată pe o pungă cu căpșuni primită de pomană