Și-o să te port, acum, dintr-o încăpere în alta, pană sub mansardă, și-o să te așez, frumoasă, între așternuturi și între pernele roșii. Ca să înlătur hăinuța asta plină de capricii, care îți ascunde, frumos, coapsa și să mă asez lângă curburile corpului tău mărunt, ca un netot și ca un prost, întocmai ca prostul proștilor. Cântând ca nebunul. Răsucindu-mă spre tine ca un scorpion care mușcă. Spre buzele astea frumos arcuite, cu miros de salcâm și de miere zurlie, spre atingerea asta a ta zurlie și tânără, spre sânii tăi cei cu mură, spre tine, toată, m-aș întoarce, ca bumerangul ăla galben al semințelor care vor să rodească. Sau al albinelor lucrătoare. Sau al mușuroaielor de furnici. Și-o să mă răsucesc spre tine ca scorpionii. Spre coapsa fierbinte, care așteaptă. Spre amândouă coapsele tale năucitoare, spre fiecare curbură a corpul tău micuț. Desenând apoi pe pereți blazoane negre și albe, încropind ipostaze omulețului lui Gopo, așteptandu-ți toate sclipirile tale călduțe. Agățandu-mă, încet, de semne de intrebare. De ruși, de islandezi, de căciulile lor de culoare incertă. De Steaua Nordului și de sucul de vișine din paharul tău. De Anastasia și de Nina și de Natasha, apoi de Maria și Nathalie, scăpandu-le, pe toate, lângă un asteroid plin de mirare. Uitând de mine lângă o bere pragheză, revenind apoi, foarte repede, la tine, în brațe. Până cand plăcerea ar începe să urce, încet, doar foarte încet, în miriade de spirale sclipitoare și umede. Până când ar ninge, poate, cu îngeri. Cu demoni sau cu trabucuri cubaneze. Cu mantre indiene și cu rețete de prăjituri. Cu alte coapse de islandeză, așezate, goale, pe o perină portocalie. Cu bucățele de scorțisoară, cu papuași. Cu frunze de mentă. Apoi să ningă cu tine, iubindu-mă. Până când se termină totul. Eu, soarele roșu, chiar și pinguinii. Cum mai toate au, draga mea, o inimă care bate, de nebună, în coșul pieptului. Știi de ce îți spun toate acestea acum? Nu știi. Ei, vezi, tocmai asta e, că nu stii tu.