Tot ce iubesc am omorât mai înainte,
tocmai pentru că am fost un om bun
și am ținut la drumul cel mai lung, cel
mai obraznic dintre creier și buze.
Iar calea de mijloc m-a înțeles total
greșit, în sensul că îmi ordonă să
sângerez înainte să râd,
dar eu merg sub timp și refuz să mă
conformez strigătelor istoriei.

E o liniște dinaintea furtunii în toate,
chiar dacă ei împart turmele și valurile
în minciuni și axiome,
libertăți și obsesii,
ritualuri și ruine.
Văzul nu-i și ochiul, de aceea am
împârțit
atât de mult lucrurile, până când le-am redus
la o rocă moale, dar parcă veșnică.

O lume nebună, însă atât de atentă cu
detaliile, încât pare deprinsă din armonia
piramidelor faraonice și mayașe.
Castele și colibe în care fiecare poate
vedea flăcările răului sau a binelui,
după gradul de frustrare și delicatețe.
O mâncare gustată de toți, dar
reinventată de orișicare în propriul
stomac și eliminată prin cuvinte,
colorate cu sacrul drept la echilibru.