Poezia scurtă
își poartă cuvintele
ca niște frunze
ce de-abia încap
într-un copac ființial
pitic și strâmt
un copac găunos
în care non-valoarea
a săpat scorburi
pentru a viețui în bezna platitudinii
dacă are idei sterile
acestea pătrund în rădăcini
și le seacă de sevă
devin putrede
și copacul se prăbușește
având echivalențe
cu o poezie fără esențe
nerezistând la o analiză pertinentă

Poezia lungă
își poartă cuvintele cu spații de profunzime
în arborescențe largi, maiestuoase
cu ideile fecunde
înșurubate ca niște rădăcini lungi
în fasongul solului
arborescențele ating cerul poetic
și din el cade imaginația
sub forma unor ploi torențiale cu luminiscențe lingvistice.

***

Existența
înscrisă în coordonatele finitudinii
în care sunt proiectați
corpusculi de esențe lirice
crește frumos
din evoluția imanenței –
arhitect ce construiește estetica
din principiile energiei transcendente
transformând structurile impurului, asimetriei și dezarmoniei
în nisip
aruncat în ochiul limpede și pătrunzător al adevărului

O astfel de existență
își caută desăvârșirea și plenitudinea
care au trecut testul
celor 4 elemente primordiale : apă, aer, foc, pământ
și se extinde
acaparând dimensiunea nemuririi
existența își crește inflorescențele
într-un timp îmblânzit
pe care-l smălțuiește
cu estetica adevărului, binelui și frumuseții
și devine
prin transfigurări și sublimări succesive
o extra-existență.