Surâsul tău e
o dimineață în care se trezesc florile să-l soarbă,
o iarbă care-și spală fața-n rouă
și soarele răsare să-l sărute c-o rază
furată cu gândul de muritor.

E o lumină care se destăinuie cu spirit ceresc
până ce răcoarea fuge spre mările nordului,
văd cum prin trup urcă poftele zilei
într-o amiază înaltă și albastră.

Cu surâsul mă umpli cu sevă ca pe un fruct
și-mi pui pe suflet o palmă cât o frunză
din viile ce se desfășoară la orizont.

Se întrepătrund cuvintele-n zid cum piatra
una peste alta cu liant de suflet
și este mai mult decât trainic și mai înalt.

Nopții dacă i-aș fura din întuneric,
să-l dau cu împrumut adâncului din mări,
s-ar rupe din mine nepăsarea care conduce spre iad.