Eu care am uitat și locul de dat cu capul din pernă,
vechi luptător cu amnezia,
obișnuit cu drumurile scurte la cutia poștală;
cel înarmat cu virgule inadvertente,
îți scriu în timpul întâmplării gândului bun.
Nimic despre șirul renunțărilor,
lumina, gazul și apa deschise
sau bătăile insistente în ușă.

Fiule, nu știu când am ieșit
și cum am ajuns la marginea lumii!
Într-un loc viran, un ins
așezat strategic pe un pachet de cărți
răsfoiește cu obrăznicia furtunii;
sigur îi vor cădea dintre filele
numărate economii nevăzute: în clipa aceasta.

Îl întreb -oamenii aidoma ție,
abia ridicându-și creștetele
de pe tabacherele cu imagini și vorbe nu te recunosc;
încotro se grăbesc pe lângă
cei cu frunți aplecate care butonează în ziduri?
De ce merg în gol ca televizoarele;
nu se opresc să se privească în ochi,
să-și rostească peticele de adevăr?
Trec unul pe lângă celălalt
cum rulează avioanele pe un aerodrom de aiurea
peste smocurile de iarbă crescute în rosturi.

Și, iată, astrul zilei coboară în zare.
Precum un strugure strivit în teasc înroșește cerul.
Anticarul cu degetele prinse între coperți
zâmbește în toiul durerii celeste,
sau așa îmi închipui.
De pe chip i se desprind foițele de aur
ale propriilor întrebări:

când mintea de acum e ocupată cu viața
de ce se tulbură sufletul la cele de apoi?
De ce rămâne ascuns și se bucură cu bucuria mea
Cel Care îmi arată dupa noapte iarăși dimineața?