Îi plăcea să se audă gândind
mie – doar să-i ascult vocea cum
trepidează între bolta de carne
și cea metalică gândea despre
toate tăcea despre nimic ardea
intens printre cuvintele albe și
negre printre tăcerile lor calde
încă la un moment mă întrebase
i-am răspuns: Nu!
nu cred că e cazul să o cauți
cu lumânarea prin camerele
pieptului nostru pe umbra aceea
de spațiu nelocuită
de oamenii-camere-de-luat-vederi.
Nu vei reuși să o găsești
nici cu lanterna nici cu
bricheta aprinsă nu vei reuși
să o vezi niciodată. Nu vei reuși
nici măcar să o întrevezi
în spatele altei umbre. Nici
măcar la lumina unei cozi de cometă
nici măcar cu coada ochiului.
Dar asta nu înseamnă că ea nu există.
Tu chiar nu vezi că afară se face
dimineață iar înăuntru – salon de sforăit
pe mai multe octave?
Nu vezi că intrarea în capitală
se apropie de noi asemeni
unui război psihologic dintre
mine și ceilalți?
Nu vezi că autocarul gol stă gata
să intre în pământ după câteva frâne
după ce a stat și te-a ascultat tot drumul
cum gândești în tăcere despre toate
și despre nimic cu gândul la ce va spune
ygrec sau ics despre reflecțiile tale idioate?
În acest timp zeta se va holba la noi
cu niște ochi bine înșurubați în monitor
și se va distra rău de tot pe seama
reflexiei noastre palide de nesomn.


11.07.2015;
21:03.