știu un loc unde râsul își are rădăcina înfiptă în grădina cu pruni
prin inima căreia încă-mi aleargă pusă pe șotii copilăria
pașii nu cunoșteau stângăcia înfrângerea
haz de necaz împotrivirilor
genunchii se trezeau deseori șiroind de sânge
naivi dar hotărâți știau că un fruct dacă nu cade
poate fi cules doar învățând cățăratul pe de rost
pentru mingea aruncată la întâmplare
trebuia să înfrunți
maidanul presărat cu pietre praf scaieți
și deseori seara
o scară rezemată de șură
pentru luna de pe cer.

întoarsă acasă cu semnul din dreptul frunții stigmat
ai mei mă certau spunâdu-mi că iar mi-am luat stelele în cap
chicoteam. prin minte alte idei își dădeau coate
cutreierându-mi fericirea deplină.

știu o lume care trăia cu tâmpla aproape de nori
fără lacrimă teamă durere dor
o bunică de statură mică îmi sufla binecuvântări pe rană
ori de câte ori stătea agățată de mine o tufă de urzici
de parcă aș fi fost înghițită de un mușuroi de furnici
de la ea știam că orice încercare avea remediu cum
usturimea frunzelor pentru reumatism
dar pentru mine blândețea ei era balsam

seara-mi adunam drumurile în poală
le aruncam într-un colț de cameră
puneam năzbâtiile de peste zi pe inima încinsă
nu-mi era foame nici sete nici frig
pereții anotimpurile nopțile
aveau miros de vatră părintească
un gutui bâtrân îmi aprindea stele în fereastră
deseori simțeam venele cum se dilatau
să primească aerul acestei sufocante pasiuni
în ajutor venea mereu un stol de aripi albe
și eu pluteam pluteam atât de ușor pe un nor

știu un loc unde cineva aleargă cu seninul în dinți din piatră în piatră
oamenii sunt umbrele lor
din care n-are cine să râdă n-are cine să plângă
încercările se rostogolesc precum un izvor care macină până seacă
atunci și acum locul din mine –
misterul numit viață