la început a fost sunetul
(țiuind ca o prăpastie de lumină
ce-și arată gleznele traversând noroiul
elegantă cu scârbă și dispreț).
apoi a fost o părere în acel deja urlet murdar
(sunetul era conștient de el
și tânjea după acel ochi care să îl vadă -
acea părere ).
crinoline sumețite din Kandinsky,
undele șerpuiau pipăitoare peste pulpele gleznele colorate
dintre hăuri și versanți de tăcere.
a venit ecoul .
și acela
avea acei ochi narcisiaci de șerpi încolăciți.
dar nu era destul,
liniștea era prea aproape.

în acele unde de peste glezne plutesc plauri silabe aleatorii
pe care trăiesc ființe, se înfiripă și pocnesc la atingerea prea dură a unei consoane
(o ploaie din frunzele de vie întoarse de vânt),
se iubesc sub vocale și diftongi până mor,
reapar în acel țipăt etern disperat,
un ecou, machiaj sub ochii ascunși ca o plăcere interzisă -
aceștia sunt zeitatea.

acel țipăt îl aud
continuu.
degeaba surâd degeaba
mor ca un muritor
suferind de nemurire
tânjind iubire.
sângele.