La singular de doi iubirea noastră
Se metamorfozează în vorbire,
Amprente-a două vorbe de iubire
Sub cavitatea cerului, albastră.

Tot locuind în Mărului robire
Și locuirea ni-i de-acum sihastră
Cuvânt se face șoapta la fereastră,
E șoapta îngerului din orbire.

Pustiu de-argint zâmbindu-ne din lună
Tăcere e pe-afară și pustiu,
Lumina străzii e doar o minciună.

La singular veciile ne știu
Și umbre în odaie se adună
Iar noaptea e vopsită-n poeziu.