Alunecă lumina peste cuvintele noastre scăpate
între crăpăturile pământului ars de secetă
și lumea se vaită cu un fel de plânset
ruginit și el pe buzele uscate,
încât nu te poți aștepta la nimic bun.

Ca orice întâmpinare a naturii cu brațele încrucișate,
e prea târziu să invocăm ploaia,
altceva nu putem face
când nu ne putem rezema pe nicio pârghie,
neputința ne admiră
și nu ne putem salva de propria delăsare
cu niciun efort întârziat.

Astfel am căzut în propria groapă săpată cu timpul
de nu mai putem ieși la suprafață
și de ce am ieși?
Când picioarele s-au prins în lut
și e mai răcoare.