Arșița verii stăpânește între marginile anotimpului
fără să-i strice reputația,

valuri de căldură năvălesc din sud,
altă secetă năruie așteptarea, pielea ei zdrențuită.

Cel însetat nu-și mai găsește apa,
e timpul când rabdă de sete pământul,
nori de lăcuste se pornesc înspre noi.

Pe dunga prăpastiei stau câinii de pază,
arșița se prelungește-n toamnă cu mâini hulpave,
strugurii mai puțini au mai multă osârdie.

Cel însetat își bea licoarea cu lacrima verii sub pleoape,
câinii luminii poartă aromele cu ei și latră.

Tot ce mai rămâne-i ca fagurele de miere,
are albinele pregătite de luptă.