Porțile sunt toate deschise. Prin ele curge, blând, infinitul, ca și cum fluturii ar ieși, supărați, din rai în rai, părăsindu-le, pe toate, de frică. Să mă ierți, domnule înger, că Alina ți-a stricat aripa. Aici e vina lipsei de spațiu. Nu ai fi încăput, ingerașule, prin poarta aia deschisă. E seară, nu pot să pun poza Sfantului Ioan la înrămat alături de psalmul care mie mi-e cel mai drag. Să mă iertați, mâinilor, nu pot așeza icoana lângă cuvântul din Psaltire.


Dormi, dragule, dormi, lângă ea… Zilele trec, eu vă iubesc în fiecare dintre ele, rupând aripi de îngeri.

Pentru Dumnezeu, dragule, de ce nu îi spui femeii adevărul? Se va stinge tăcerea aia imensă dintre iezi și iarba pe care ei o mănâncă. Dragule, să nu minți. Doar eu mai fac asta, vecina îmi ceartă atunci inima care încă îmi bate.


În seara asta să asculți, te rog, cântece de ducă. Doar așa o să ai inima prinsă în plasele galbene ale liniștii. De pildă… Nu, chiar nu știu ce să îti spun să asculți… Mai bine marea, care abia ce ți-a căzut din păr. Lasă, dragule, sarea se duce dintre șuvițele tale, după cum se duce și dragostea, de altfel… Are piciorușe de catifea, cu alea se duce. O să vezi, o să simți… Iar mie mi se rupe sufletul dupa piciorușele alea de catifea… Poate sunt chiar ale mele, și poate, cu frică, o să zic Nu și… atunci… gata.


Nu știu cine plânge acum. Cu siguranță plânge cineva, iar eu nu știu cine e.