suntem cu toții oamenii străzii
iubirea devine tutun risipit pe asfalt
sunt blasfemică, sunt o cobră
capul meu din cărămidă nu te mai conține, doamne

bărbatul acesta mă privește când cu milă, când cu frică
și eu mă topesc din ce în ce mai mult
devin un desen de cretă monstruos

femeia căreia îi cumpăr pâine
își sfințește gâtul cu bere
copilul pe care îl mângâi îmi spune că într-o zi
o să mor și gata
(cum se mângâie doamne morile de vânt?)

pe pământ fac o umbră lunguiață. atât.
și mai ales lacrimile prietenilor se usucă pe umerii mei solari
de parcă m-am născut doar ca să fiu

fericirea ca un chiștoc de țigară
care-mi arde buzele.