S-a șters de lacrimi pe obrajii împiersicați de puf
încruntându-și sprâncenele ca o viespe,
se apropia tot mai mult de o răbufnire de furie
pe toți cei care o socoteau o fetișcană
care nu înțelege prea mult din mersul poticnit al vieții
și alunecă ușor pe panta fanteziei.

Nu se lăsa dusă cu vorba de unul și de altul
ambiția ei era să demonstreze contrariul,
se simțea ca într-o închisoare în propriul eu,
vroia să iese, să-i persifleze prin cunoștiințele dobândite,
să guste din roua pământului în fiecare dimineață
și să se înalțe odată cu soarele pe acoprișuri
de unde se vede mai bine și mai departe.


Au socotit-o toți o perioadă, doar încăpățânată
dar cu timpul s-a impus ca femeie de acțiune,
nu-i trecea fieștecine prin față,
cuvântul ei avea mâini și picioare trainice
care lăsa urme adânci în urbea plictisită.
Din subterane a scos inima la suprafață
și imediat pulsul s-a schimbat,
lucrurile din jur au căpătat înălțime,
înfumurații de ieri se grăbeau să urce
fără nicio dependență de rușine
cu o foame oribilă de pervenire.

Când au ajuns pe la mijlocul scării plini de emfază
femeia i- împins jos
unde își aveau locul bătătorit.