Eu, de-aș fi lacrimi, m-aș vărsa în mare
Și de acolo m-aș întoarce, zău,
Mai pe la bătrânețe, ca oricare,
Și-aș fi izvor amar în trupul tău.

Eu, de-aș fi lacrimi, aș intra în munte
Și de acolo, clocotind mereu,
Ca un vulcan, tâșnind, m-aș face punte
Între privirea ta și Dumnezeu.

Eu, de-aș fi lacrimi, aș sui la stele
Și de acolo, într-o altă viață,
Aș coborî din când în când cu ele
La cei doi Poli… și-aș fi doi ochi de gheață.

Dar cum nu sunt și știi prea bine, doamnă,
Eu, după nopți și nopți de întristări,
Voi fi doar frunza, frematând a toamnă,
La margine de timp și de cărări.