Îmbătrâniți în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiți
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în fața lui Dumnezeu
ca o meditație în trupul singurătății
în oglinda universului
pus să ne lumineze drumul adevărului.

De ochii lumii
facem gesturi neconvingătoare, rupte de realitate
și totuși praful și deșertăciunea ne bântuie,
o lespede ne strivește picioarele,
rămânem ologi ai nisipului într-un deșert
din care timpu-i plecat fără nicio cruce.

Zilele au continuat alunecarea prin oameni
dezbrăcați de sentimente și goi la suflet
ca o gramatică lipsită de semne.