Îmi amintesc noaptea în care te-am iertat
Pentru bărbatul pe care l-ai lăsat să umble
Prin sângele tău.

Stăteai cuminte pe pat, cu ochii plânși,
Ca o lebădă cu ripile desfăcute
Pe oglinda unui lac.

Erai goală ...

Am luat sticluța cu mir
Pe care tu cu mânuțele tale ai adus-o de la Ierusalim
Pentru a ne feri de păcat
Și ți-am uns fruntea.

Þi-am îndepărtat, duios, șuvițele negre,
Care se adăpau în ochii tăi ruginii
Și ți-am zis:

Îți iert părul care s-a lăsat mângâiat de mâinile lui
Ca spicele unui lan de grâu, în umbra unui vânt, la vremea secerișului.

Îți iert ochii care au născut lumină
În lumina ochilor lui
ca doi luceferi de seară.

Îți iert buzele care s-au aprins de la căldura buzelor lui
Sângerând vulcanic
sub mușcătura dinților lui.

Îți iert gâtul
Care s-a lăsat frâmântat,
Sărutat, modelat ca o bucată de argilă
Pe roata olarului,
sub măiestria mâinilor lui.

Îți iert sânii care s-au ridicat îndrăzneț,
sub șoapta vorbelor lui,
Cutremurați sub atingerea palmelor lui,
Cum se ridicau din adâncuri,
la începuturile Lumii,
munții.

Îți iert coapsele care s-au desfăcut pentru el
Așa cum se vor deschide cerurile la A Doua Venire.

Îți iert tălpile picioarelor și pulpele
Care s-au înălțat și au coborât pentru el
Ca avalanșele pe pârtiile de schi.
Peste cearceafurile imaculate,
Presărate cu petale de trandafiri sălbatici.

Îți iert sufletul care s-a lăsat cuibărit
Și pângărit de către o pasăre de pradă.

După toate acestea
Þi-am șters lacrimile cu buzele mele,
Þi-am închis pleopele peste ochii minții,
Þi-am arcuit sprâncenele,
Te-am strâns la piept ca pe un prunc nou născut
Și ți-am zis:

Acuma iartă-mă și tu pe mine
Că nu am fost în stare,
Deși ne-am iubit atâta amar de vreme,
Să fiu doar eu,
Doar eu,
în noaptea aceea,
în locul lui.