Prin oasele-mi golite de cețuri-glossă

Prin oasele-mi golite de cețuri cântă ploaia
Spălând la voalul nopții ce pare că se teme
Să stingă umbra muzei ce-mi bântuie odaia
Când dragostea impară se-așterne în poeme.

Din cer coboară greieri cu stelele-n desagă
Acoperind fereastra în care-mi plânge Gaia,
Zâmbește călimara, azi viața iar mi-e dragă
Și-n oasele-mi golite de cețuri cântă ploaia.

Albite, ridicate spre cer, o orgă vie,
Șiragurile albe grupate în trireme
Îți cântă numai ție o caldă simfonie
Spălând la voalul nopții ce pare că se teme

De versul cu descântec, cu vrajă și moșmoane
Ce-aruncă-n pieptul lunii, neînfricat zagaia
În luptele cu harpii care atacă-n toane
Să stingă umbra muzei ce-mi bântuie odaia.

Mă salt în scări și șaua îmi este ca un leagăn
Îmi port pe frunte vise și prea cărunte steme,
Iubesc din moarte-n moarte , sunt fratele meu geamăn
Când dragostea-mi impară se-așterne-n teoreme.

Când dragostea-mi impară se-așterne-n teoreme,
Să stinga umbra muzei ce-mi bântuie odaia
Se strânge-n valuri albe o noapte ce se teme
De oasele-mi albite ce-n naiuri strânge ploaia.