Pot să spun că de la o vreme mă zidesc singur
ca un turn cu mâini de om
pe care le folosesc cu cap
în toate împrejurările în care mă rup în bucăți
și umblu hai hui pe străzile orașului mort
de înhibiție și alte tare neverosimile.

Copiii desenează pe asfalt viitorul
care pare mai halucinant decât mi-l închipui
și-mi cultiv în imaginație un fel de război
al extratereștrilor între ei.
Doamne, îmi zic, cei mici văd mai bine decât mine
lumea de mâine
în care nici eu nici ei nu vom mai fi
dar cine știe?
Poate să apară surprize și cu viața;
pământul este prea mic
și ar trebui să existe planete libere.