De-ai știi unde-i poarta uitării,
Tu suflet plecat să îmi spui,
Am să ies din tărâmul tăcerii
Și în mine din nou am să sui.

Și aici las cuvintele grele,
Saturate de prea mult sărat.
Răzvrătite poruncilor mele,
Nesupuse de-al morții regat.

Curajos în miros de cerneală,
Îmi las vina să-mi cadă greoi
Și aprins disperat de-ndrăzneală
Să înfrunt judecata de-apoi.

Să mă apăr cu fruntea-ncruntată,
De durerea ce-mi judecă dorul,
Cu o nouă iubire-nstelată,
Ce așteaptă să-mi mângâie cerul.

Se aude un vers dintr-o carte,
E un înger cu-o rugă de mână,
Ia-o tu să o porți mai departe,
Să te scape de huma bătrână.

Sunt aici lângă poarta uitarii,
Cu o rugă-ntr-un corp de ispită,
O fecioară din albul creerii,
Ce se naște in versuri, iubită.