dăduse toamna în oameni
dumnezeu tânăr și trist făcea autostopul
iubitule
să-l luăm cu noi
mai singur ca niciodată mai neîncrezător
a intrat în vorbă o turbulență bizară ne îngrijora
nu știam nici măcar unde să-l lăsăm
dacă să-l lăsăm și de ce
importanți ca fructele dorite dintr-odată
ne-a întrebat dacă ne iubim și cât de frumos toamna făcea cununi
din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
așa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
și mi s-a părut că vrea să curme
distanța până la el
mi-era mai dragă viața de teamă poate un noian de frunze acoperise
parbrizul nu mai vedeam
în afară era pustiu dumnezeu
ne încerca
acel simțământ de dăruire a vieții și a morții
stârnit de aici
din sacrificiul cuvintelor