Cară-ți piatra singură! mi-a spus
mă zămislise îmi gonise usitorile
și bolborosea: N-ai dram de noroc!

vinul cuvintelor îi mustește în gât
o simt în lătratul din zori
când adun în palme șuierul nopții
apa de argint cu care îmi spăl fața
noroiul de pe tălpi goliciunea inimii
tace cât să-mi desfacă ghemul din piept
/singurătate încolăcită în humă/

N-ai noroc! zbiară ea
mi se sparg ferestrele ca la cutremur
cade luna în iarbă
cresc stele din lac
iar ea cu piatra în spinare
împarte pâine în felii anorexice
înghite mustul cuvintelor
și strigă cu o limbă roșie:
'tu-ți norocul mă-tii
a două oară nu te mai fac!