Dragostea mea, ce obosit mă simt uneori când spre amiezi
încep să-ți presimt strălucirea! Dau să-ți vorbesc, dar cuvintele mele, obosite și ele
de fericire, se nasc fără gură sau, și mai rău, se nasc mincinoase
și singurul adevăr care le iese cum trebuie e starea probabilă a vremii.

Dragostea mea, am început să mă simt ca un bou lipsit de memorie.
Jugul cuvintelor ne ține aproape, poate prea strâns și numai tăcerea,
din unealtă de tortură, a devenit cel mai eficace remediu pentru iertare.

Știi și tu că deja ar pe parcela sufletului și astfel despart sufletul meu de sufletul tău.
Și acolo unde mai văd un sărut, firav și bolnav, îl ocolesc cu grijă, pentru că nu mai știu de-i al meu sau al tău. Oricum iarna se apropie și nimic
nu curăță mai bine decât zăpada sângele împrăștiat pe asfalt.

Iată că am luat-o aiurea din nou pe asfalt și stric plugul când tu m-ai asigurat
că sunt cel mai bun cărăuș al statuii tale de aur (pe care am coborât-o de pe piedestal) a cărui față se întoarce încet, cu ultima brazdă. Poate e mai bine așa, poate acum va veni liniștea și
vei putea striga, în trupul ei adânc și rotund, mai spre seară, când lumina e moale și plină de scame:
- Cărăbuș, cărăbuș, mire bun și mire rău, unde ești, și unde-mi sunt?

Unde să fiu dacă nu acolo unde trebuie să fiu? va da să răspundă inima mea, dar, mai sigur, și ea va tăcea. Pentru că lumea nu o vom schimba noi și nici aceia care vor da să ne mângâie. Eu nu știu când voi termina treaba aceasta, dar când va fi gata, promit că vom adormi împreună, ca niște păpuși stricate, legănate încet, și ne vom pune copiii să aibă grijă de noi câteva ore.