păsările își abandonează neliniștea în dâre lungi și ascuțite
decupând cerul de pielea singurătății

sus
ochii mei devin o depărtare cu cicatrici și lavă fierbinte

mă învălesc și tac
viața mea preferată o scriu cu sânge lucios și uneori albit de tandrețe
numai dacă aș avea puterea să strâng din dinți
și să pornesc în cel mai lung drum care duce până la tine

viața mea preferată
pentru care uneori n-am puterea să închid ochii
și orice vis devine o zbatere ce întunecă

această noapte
nu sângerează mai mult
decât o femeie cu buzele
înmuiate-n întuneric.