Nori în amurg de-asupra mării calme
Și-n luci de aur moale auzeam,
Fără sfârșit, cum apa-mi sună-n palme,
Ca bolțile din care stele beam.
Și tu ai spus: “Ascultă-mă, din spaime
Unde și când am mai trăit ori am
Fost în zadar un vrednic Dumnezeu?..
O, dacă iar cuprinde-aș lumea eu!
Tu ai crezut: o clipă doar va trece
în sufletu-mi căința ta, tristețea,
Cum îmi aduc aminte iarna rece,
La fel privirea-ți-soră cu blândețea,
Ce lângă-univers să fii, toți vecii
Cîmpii, văzduh și ceruri-frumusețea!
Ce crud iubit-am lumea noi, cu tine,
Cu ochii înrobiți, știuți de cine?
Căinți și bucurii fără pricină,
O dulce boală, care ne unește
Cu sufletul de semeni, fără vină,
Ce împărțit-am noi și-n oase crește
Nu poartă nume și, deși, se-mplină,
Și sunt albit de ctitorii celeste
Eu duce-voi iubirea mea prin alții,
Iar tu cu moarte lună-ai stins prin spații.
Drept să fii, oare, neatins de soartă
Și făcător de lumi necunoscute,
Lipsit în cer de armonia toată
Și pentru ce mă chinui ca un munte?
În grija de-a da iar, nedescifrată,
Închipuire frunții fără cute,
Seara de ce mi-o amintesc pe viu
Și slove fără sens cătând − nu știu.


Versuri tălmăcite de Traianus