Când zâmbetul de prin cerneală
m-a poticnit în mine însămi,
mi-am bâlbâit speranțele obtuze
în ochi și- n piele - drept daltă.

Unde te duci, iubire,
în război?
Ia-mă cu tine
să te lupt cu
îngerul...

Atinge-mă cu degetele
ca pe-o fărâmitură
de lună…
Și te voi privi
cu Dumnezeu de mână
suferindu-mă stoic
prin carnea ta,
lăsându-te cioplit
cu mine însămi.

și te-am dorit între silabe
la mine-n voce scurs,
dar nu m-ai auzit,
îți plănuiai răzbunările pe lume,
pe viața asta și pe cealalată
și ai uitat că te aștept
păgân
ca pe un idol,
în daltă...