e cel care învață păsările
să vorbească,
răbdarea lui e linia electrică a destinului care nu mai are ce să-ți ofere,
nici o șansă de a mai cerne lumina prin gene,
cum fac fetele tinere, care învață primul sărut în oglindă,
la stânga - plat, la dreapta - plat,
și-n față și-n spate la fel,
e ca pământul înainte ca toți ceilalți oameni să afle că este rotund,
orice pas înainte înseamnă că îl poți părăsi, cândva, într-o ceață vâscoasă,
când toamna nu mai are răbdare, nu mai vrea să suporte iureșul frunzelor luate de vânt,
când se-apucă și urlă, ehei, dar ajunge, la dracu, să vă știu atât de nefericiți,
îmi ajunge și mie, mi-e silă,
vă las să vă curățați ancorele,
să vă ascundeți măștile în spatele fumului gros al țigării,
în orele când noaptea e la fel de adâncă precum o lovitură de cuțit ajunsă la os,
să vă ascuțiți ghearele, săbiile, rânjetele,
în ceața asta e hăul și dincolo de hău e mereu întuneric,
iată, mersul ajută la prăbușire, mersul ajută la evadare,
pământul e plat ca peștii bentonici care au uitat să respire,
orice pas înainte înseamnă că ești tot mai aproape de locul știut drept capătul lumii,
încă o zi care atât de precis te apropie de moarte,
încă un laț care nu te mai poate sufoca, nu te mai poate constrânge,
într-o liniște absolută, eternă, zemoasă,
cum e noiembrie, când i se face urât,
hai să ne fie frică și fricii să-i șoptim cât mai tandru, mușcând-o de lobul urechii,
măi bird,
pe nevăzute,
pe nesimțite,
mereu surâzător asta îți spun:
pentru fiecare cuvânt nou pe care-l înveți am să-ți ofer încă un timp de trăit,
mereu altul, mereu mai puțin, mereu mai îngust,
tot ce speri este că vei zbura odată și-odată,
gândul ăsta te ține în viață,
gândul ăsta te face atât de supusă,
spune încet, hai, spune încet, după mine,
oamenii care nu au păsări pe dinăuntru
sunt deja morți