greu de cap dar în sfârșit ți-ai dat seama
că anotimpurile sunt toate femei

primăvara fata cu flori împletite în gâțe ca ceaiul de tei
cu ochi de cerneală furată din cer toată în muguri crescând
risipă de culori polene nectare cu toate splendorile ei
te-a amețit de zburdai ca un mânz îi mâncai bomboane și
feliuțe de zahăr din mâini credeai în minuni și te ridicai
în două picioare nechezând fericit că poți mușca cu dinții
din soare nu știai că ea te ademenea doar și te pregătea
pentru căpăstru frâu zăbală și șea...

armăsar te-a încălecat vara amazoana cu trup bine făcut
râzând din toate încheieturile ca un răsărit în manej
să te dreseze la mers cum vrea și tu da cum să nu
voia ei ai învățat să mergi cu pas săltat legănat în buiestru
să te pleci în genunchi cu capul plecat buiac te lăsai
dus la pas trap trap întins și galopuri nebune până
la spume-n călare cu ea doamne ce bine era
ce dacă uneori arzoaica te crăvășa...

nici nu știi când a venit toamna doamna cu început de
malichi dezbrăcată doar pe-ntuneric să nu-i vezi celulita
sătulă de tine plictisită și acră fără tain la căruță
și plug la sâcâietoare și grele poveri încă-n puteri viril
de nechezi primești ca răspuns lovituri repetate de bici...

ultima noapte de toamnă la ce să te-aștepți vine iarna
baba hâdă și rea cu scolioză artroze scleroze uitări și
nevroze în stabulație forțată atât ți-a rămas cu botul în
fânul mucegăit să visezi că ești pegas zburând pe deasupra
de nori spre depărtări la amazoana din vis ce dacă știi
că doar hârca ta contragreutate la ciutura ei în apă
sus va râde sinistru în soare...