Voiam să prind pământul de-o sfoară
și să ți-l aduc în dar,
voiam să îți sar în spate, dragul meu,
și să te sugrum precum un șarpe,
voiam să rămâi, voiam să rămâi.
Un gest amplu din încheietura mâinii
nu mi se pare un simbol potrivit
pentru o despărțire întratât de dureroasă;
puteam alege un sărut, în schimb,
sau orice altceva, precum o noapte în doi,
un pahar de coniac, de vin, de apă,
orice.
Adio?
Tu știi ce înseamnă asta?
Adio est egal cu dezrădăcinarea,
cu iadul, cu moarte, chiar.
Ar fi trebuit să interzicem de la bun început
acest cuvânt, așa cum am putut interzice
și te iubescul.
Eu n-am să spun asta,
pentru ca vreau să râd, vreau să cânt,
să plâng. Da, vreau să plâng,
cu tine. Pentru tine, despre tine, întru tine.
Te îndepărtezi și spui banalități,
precum rămânem prieteni,
dar cine să te mai creadă, crudule?
Tu, cel care ai putut spune adio
ca și cum ai spune călătorie plăcută,
tu, care-ai cerut despărțirea
precum ai cere o pâine la magazin,
tu, responsabilul pentru jalea lumii mele,
tu ești adioul meu.
N-am să spun, așadar, acest cuvânt.
Te voi săruta, îți voi promite lucruri
și voi face orice să mai prindem încă o zi.
O zi și-o noapte. Două zile. Trei. O viață.
Vom prinde o viață,
căci există drum în doi și după un adio.