Te recunosc frumoasă doamnă. Chiar dacă îți ascunzi sub mantie misterioasa coasă. Nu pot să-ți spun bine-ai venit! Degeaba, ca o amantă în călduri, mă mângâi drăgăstos pe creștet. Nu, nu, n-am să adorm cu capul pe sânul tău. Și să plec, apoi, departe pe câmpiile elizee.N-am să mă-îmbăt cu aroma atâtor lunci cu flori cosite. Știu că acolo unde vrei să mă trimiți, în lumea lui osiris, o să o iau de la capăt. Și, poate, nici nu o să mai fac atâtea greșeli… Deși, îmi va fi foarte greu să uit gustul ăsta minunat al păcatului. Dar, privește, aici, în palmă, mai am ceva foarte, foarte important de făcut.
Așa bună – rea, cum a fost, zeul mi-a încredințat doar mie această viață. Cine altcineva să aibă grijă de ea? Citesc în ochii tăi cât ești de pofticioasă… ori grăbită să o iei. Te cred că nu o s-o ții pentru tine. Că abia aștepți s-o dărui altuia… Se înțelege că nu o să mă lupt cu tine pentru asta. Ce naiba, ești totuși femeie… Știu că în actul ăsta nu o să am niciun rol. Dar… orișicât! Þin, neapărat, măcar să fiu și eu de față!
Încă nu pot să plec. Aștept mulțime de copii ca să se nască. Nu pot să-i las niște bastarzi, trebuie să-i recunosc! Înțelegi? Curând, curând se va umple pământul cu o lume mai frumoasă și bună. Că, tu, nici nu o să mai ai motive să vii. Sunt mii de nopți în care n-am dormit. Am adus cu mine doi saci, plini până-n creștet, cu sămânță. De aia selecționată, de rasă… pelasgo-traco-latino-geto-gotă-dacă! Ei, nu ce dacă! Pentru că în fiecare noapte, de amor nebun cu Insomnia, am fecundat sute de vise…
Se tot clamează peste tot că somnul rațiunii naște monștri. Ha, ha, ha… Îți dai seama? Copiii ăștia n-or să doarmă niciodată! Sunt curios, ce va mai naște insomnia rațiunii… Zei? Dar rațiunea insomniei… Poeți? O lume de zei și de poeți… Nu e nimic că zeii se vor crede poeți. Dar dacă poeții se vor crede zei? Bieții oameni…