ai plecat furioasă
‘zvârlind în ochelarii destinului
buchetul asortat cu marama de vise
ce alcătuiau fecioara
încă ascunsă sub rochia de mireasă
pe care nostalgic o priveai
de câte ori cotrobăiai prin lada cu amintiri
și florile împrăștiate
s-au întors fiecare în sămânță
a rămas în urmă
doar noianul de cuvinte
din care incurabil îndrăgostit
sufletul meu
în fiecare zi te inventa
mai pură și mai frumoasă

le-am adunat cu grijă
să nu se pună praful uitării pe ele
și de atunci cu stoicism le tot potrivesc
cum pictorul culorile-n portret
într-un descântec
care să te aducă înapoi

dorul meu n-a reușit decât
cu fiecare primăvară
în lutul tău să răsară flori