Se rotesc viperele în jurul vechiului castel,
veghează să i se păstreze misterul.

Ziduri de piatră urcă până la baza negrelor turnuri,
timpul rânced se ascunde după colțuri
unde răzbăteau vaietele torturii.

Aruncații în fântânile morții hrăneau animale
și totul s-a topit în istorie,
mi-e teamă să și privesc dar ascult povestirea
și parcă întâmplările se tot îndepărtează.

Castelul multe mai știe
de se-nchide-ntr-o ambițioasă solitudine.

Când mă gândesc la ceva romantic
să intre-n amiaza dorințelor tale aprinse
mă surprind într-un fel de singurătate.

Un drum pe care merg de mână întunericul cu trădarea
la chemările strigate prin gura
celor ce nu-și surpă vechile ambiții.

Ce-o să se întâmple cu visele ce se macină
în văile pe care le ocolește vântul?
Ca să ajungi la esențe,
cauți concretul prin toate ungherele
până ajungi la abstractul din lucruri
unde găsești un surplus de înțelegere.

Cum să pătrunzi în abscons
dacă nimic nu este acolo
și vocea-i cântă-n vocale sonore
cum corzile întinse ale harpei
ce numai îngerii nopții o ascultă
și se-afundă-n lumină
ca ciocârlia.