o poezie două de-a pururea femeie oricine o scrie
și toate femeile lumii tânjesc să fie remarcate adulate
iubite divinizate chiar să stârnească invidii de ce nu
să intre în gândul oricui de el lipite mereu să rămână

un ochi doi bărbat va fi pe vecie și-n ochi încearcă
poezia să sară mereu...
unele fac pe dracu în patru să îl șocheze pentru a-i capta
atenția râd strident sau fățarnice plâng complexatele
cad în extreme se tunează se tatuiază boite sorcove
renunță la pudicitate și-și flutură țâțele bucile mimând
pe podium extaze unele-s mute ciufute altele cu logoree
trăncăne vrute nevrute...

hârșit de traiul cu ele atent le citesc căutând misterul
adevăratei femei inteligentă cu tact știind când să fie
sfântă când curvă care să știe să folosească frâna la derapaje
când cioburi ești să știe să te adune din drum cu meșteșug
să te facă iar cupă la masa zeilor...

doamne cât sunt de puține... fete bătrâne ajunse cele ce
s-au mulțumit cu gloria clipei le văd uitate pe rafturi
în colb plângându-și de milă...

adevăratei femei ce răbdătoare de-o viață-mi pozează
caut mereu schimbând pe șevalet pânză după pânză să-i
prind pe chip acea misterioasă lumină care să-i spună
povestea și cât aș vrea într-o zi ca toți de alfel
mulțumit să mă pot iscăli poetul iar pe rama monalisei
mele să-i scriu adevăratul ei nume poezia...

știu cum să nu dar oare Moș Crăciun
nu e și el doar un vis
de ce să nu fiu și eu copilul ce visează
frumos în sărbătorile iernii...