II



Două făpturi văzut-am, în plină tinerețe,
Șezând, întinse-n iarba, pe-un delușor, tihnit,
Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă, șirul
Unduitor de dealuri și care nu-și muia
Picioarele în mare, ci, o scăldau, la poale:
Podgoriile, crângul și lanurile verzi…
Iar în oceanu-acesta se arată, ici-acolo,
Un coperiș de țară și fumul șerpuind
Câtre senin. Colina de-un brâu era încinsă,
O verde diademă de pomi sădită de mâna
De om, și nu de mâna capricioasei firi.
Deci fata și flăcăul, precum v-am spus, priveau
De pe colină: fata, în jurul ei; flăcăul
La ea – la fel de tineri dar osebiți ca vârstă.
Se presimțea femeia în ea, precum se-arată
În ceața serii, luna, pe câtă vreme el
Un copilandru încă părea arzând de dor.
Căci ochii lui în lume un singur chip zăreau:
Al fetei de alături, întipărit în minte
Ca-n veci să nu se șteargă, printr-însa el trăia
Și glăsuia printr-însa, cutremurat atunci
Când ea vorbea și lumea printr-însa o vedea,
Prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea,
Suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei
Și ea-i era făgașul noianului de gânduri;
Apropierea numai sau glasului ei șoptit
Făcea să-i năvălească tot sângele în față,
I-l îngheța în vine – mereu schimbat la chip,
Dar fără a cunoaște temei-acestui zbucium.
Ea nu-l iubea și pieptu-i sălta într-un suspin
Gândindu-se la altul. Ea frate-l socotea
Pe cel de-alături – frate – căci n-avusese frate,
Și se-nvățase încă din fragedă pruncie
Să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstar
Al unui neam de frunte și vechi. Era un nume
Care-i plăcea și totuși nu-l bucura. De ce?
O să dezlege timpul enigma! De un altul
Era îndrăgostită fecioara. Chiar și-acum
Ea se gândea la altul și cerceta de-acolo
De pe colină, zarea, nădăjduind că, poate,
Iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci,
Mai repede ca gândul, să-i potolească dorul.