Un mare Nume
(semiparodie)

Azi noapte am avut un vis ciudat, dar foarte scurt...
Da, un vis ciudat cu confratele Poet Marin Sorescu,
Cel care s-a născut cam odată cu mine, dar care s-a grăbit să plece înaintea mea,
Cel cu care schimbasem două cărți, promițându-ne să ne citim reciproc.
Cum l-am văzut, l-am întrebat: ”Unde fuseși, Marine?”
”Păi... dădui colțu și mă dusei să mor puțin... Dincolo... Dar mai ții cartea de la mine?
Aia cu mine... ”Singur printre poeți” ... Mi-o citiși?”
”Eu da” - îi spusei. Mi-ai dat-o cu autograf. Dar tu pe-a mea ?”
”Eu nu... Fiindcă-ți spusei: făcui ce făcui și m-am mutat Dincolo...
Iar mutarea asta mi-a cam luat ceva timp, ai să vezi și tu,
Căci acolo e mai mult de lucru decât la minister unde mă trezii că ei mă puseră ca șef...”
”Eeei...Abia acum mi-a picat fisa, prietene, și dacă-i așa, atunci am și ei o mare întrebare...
Una mare, mare de tot... Și vreau să fii sincer: te-ai întâlnit cu Dumnezeu?
L-ai văzut pe Dumnezeu? Există Dumnezeu, Marine? Există? Mulți spun că nu?
Eu pe tine o să te cred, nu pe ei... Vreau să-mi spui: există?!”
Deodată, zâmbind, el a dus iute mâna la piept, de unde nu știu cum a făcut,
De-a scos de-acolo o hârtie care strălucea cu raze albastre; și mi-a dat-o...
”Citește-o !” - mi-a răspuns zâmbind ironic, după care s-a făcut imediat nevăzut...
Am rămas uimit, dar și mai uimitor era titlul de pe hârtia ce conținea un poem.
Iar acolo scria așa:
”Dumnezeu nu a existat !...”
(Da, ăsta era titlul și titlul m-a zguduit atât de mult încât era cât pe-aci să mă trezesc din vis), dar am citit tot și am văzut că Marin scrisese așa:


”Dumnezeu nu a existat...
A existat numai un univers uriaș cu frumuseți fără limite, împodobit cu învolburate și mărețe galaxii.
Totul a apărut brusc, totul dintr-un nimic absolut, apoi dintr-un punct care s-a umflat, și-apoi dintr-un haos ordonat aflat la marginea imposibilităților de a ni-l imagina și-a-l înțelege,
Unde miriadele de stelele orbitoare fac spirale albe părând cețoase,
Deși vibrau de scânteieri amețitoare -
Spirale ce dansează lent, cu voaluri de plasmă fierbinte
În cuibare milenare de foc nestins
Din care țâșnesc raze ocrotitoare ale materiei negre
Ori ale black hole-urilor lacome de lumină.


Și, mai ales, odată cu marele cosmos, sau mai înaintea lui, au apărut niște ființe
Cu aripi luminoase
Pe care le chema: Iisus Preeminent, Arhanghelul Mihail,
Arhanghelul Gabriel și alții ca ei, plutind cu plecăciuni grațioase printre Tronuri, Domnii și Tării, printre Stăpânii și Începătorii,
Printre heruvimi și serafimi, printre coruri de îngeri stăpâni pe marele Eden,
Cărora le plăcea să cânte fără oprire și să strige cu ecouri sonore prelungi:
Aleluia! Aleluiaa!... rotindu-se împrejurul unui Tron Orbitor, măreț și veșnic strălucitor, Repetând: Aleluia, Slavă veșnică și nepieritoare, Slavă întru Cei de Sus !
Slavă Luminii Orbitoare de pe Tron !


Dar fiindcă toți aceștia au văzut câteva cete de ființe înaripate
Furișându-se și îndepărtându-se de Marele Tron
Ca să alerge slugarnic după o lumină ce pălea,
Au plecat să se bată cu ele, alungându-le pentru trădările lor.


Unii din cei alungați s-au retras într-o mare de flăcări,
Alții au căzut pe pământ ascunzându-se abili printre oameni
Să-i amăgească și să-i distrugă.
Între timp, oamenii de pe tot rotundul pământului
Munceau, construiau, inventau, se certau, se păruiau și se împăcau,
Iar când se odihneau,
Gândeau profund, scriau, compuneau și priveau înfiorați spre cer
Căutând să-i dezlege tainele și să-i pipăie lăcașurile...
Acești oameni, descoperind Adevărul, făceau din razele lui
Biserici și catedrale
Pentru lacrimile icoanelor înduioșate ale unei Madone curate ca sufletul ei,
De curgeau rugăciunile lor la vale
Printre toți munții Terrei și toate continentele
Și toate mările și oceanele
Până la cei doi poli de gheață ajungând să-i topească...


Au mai existat și niște sfinți cu condeie sfințite de aur muiate în cer,
Cu care au scris evanghelii descriind istorii și taine străvechi
Despre cum s-a născut lumea și credința,
Despre cum va evolua și cum va pieri ea,
Prevestindu-ne cine, cum și când se va întrupa ca Om să o salveze
Și să o mântuie prin jertfă de sânge,
Vorbindu-ne mai întâi despre blândețe, dreptate, bunătate, smerenie, sfințenie, iertare
Și mai cu seamă despre iubire, despre marea iubire și prioritatea ei absolută...


Acest Mântuitor bătut de gânduri
Și-a transferat exemplele vieții Lui în Cartea Vieții model pentru noi.


A mai existat inevitabil și momentul unei mari jertfe necesare
Pe brațele unei cruci însângerate
După care Cel Jertfit va învia pentru a ne învia și pe noi când va sosi vremea,
Lăsând în urma Lui secretul fericirii și al vieții veșnice
Care va purifica întregul cosmos și va ferici întreaga lume terestră
Prin forța Atotputerniciei, a Adevărului etern, a Blândeții și a Sfințeniei...


Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un Nume,
Un singur Nume,
Li s-a spus simplu:
DUMNEZEU... ”