De mâine, în zori
Am să-ncep Universul!

Zburam prin eter,
Eram gând și fratele meu,
Eternul prunc,
Timpul,
făcutu-s-a cuvânt!

Apoi un punct și El știa
Că prima buclă-i cea mai grea.

Vârtejul luase al meu chip,
Și năpădit de culoare,
După a mea asemănare,
Tot mai mare și rotund,
Din gândul meu și prin cuvânt,
Din universuri similare,
Născute-n oameni oarecare,
Un Dumnezeu, din gândul lor,
Cu suflet și candoare.

(Pe Eva nu stiu să i-o fac,
Căci printre vertebre,
Prin inimă și prin ochi,
Am lăsat șarpele să
Izbucnească în sus,
Cam pe la mijloc de creștet.

Și s-a dus lângă floarea de măr,
A numărat din număr de aur,
În număr de aur
Și din inerție,
Eu mereu prins la mijloc,
A decis Pământul, ca fiind
Cel mai bun loc.)

Încă puțin sacru în geometrie,
Încă un nod,
Laguna cea pustie
s-a umplut cu norod.

Când am amestecat timpul,
Cu Soarele și Luna,
Pe coloane grecești,
Atât la răsărit, cât și la apus,
Sunt lacrimi într-una!

În miez de noapte, fără a vrea
Am uitat,
la capăt de scară,
Ușa deschisă în urma mea,
Pentru acest Univers,
Dacă vrea să dispară.