e același vis în fiecare noapte,
un zbor neîntrerupt spre un țărm
întins de la un capăt la celălalt al zilelor mele,
de la un capăt la celălalt al nopților tale,
deși nu te văd, știu că ești acolo,
mă aștepți, îți simt respirația sacadată
nu-ți știu chipul, doar mirosul amar al pielii tale
de om care doarme puțin
pe care îl recunosc dintr-o mie de alte vieți

și abia reușim să ne reconstruim cuibul
că fiecare pleacă-n lumea lui
căutând hrană pentru un suflet pereche
care nu există decât în vis

e o nebunie să ne privim viața unul altuia din exterior
să știm că suntem doi albatroși uniți pe viață
de o iubire care ne va arde aripile
cu fiecare zbor spre acasă
întrebându-ne mereu dacă ne vom mai întâlni sau nu
pentru a ne sătura unul pe altul cândva

timpul nu mai vrea să ne aștepte

curând în loc de aripi ne vor crește flăcări,
vom brăzda haotic cerul, căutându-ne,
două fulgere se vor îmbrățișa în furtună
pentru ultima oară

cerul nu ne mai primește
marea nu ne mai primește
pământul nu ne mai primește
oamenii nu ne mai primesc printre ei
suntem singuri

vom lega strâns toți norii negri unul de celălalt
construind o plasă de protecție
pentru căderea albatroșilor care-au decis
că nu e timpul să moară
doar așa ne vom întoarce pe țărmul nostru din nou,
iar nebunia acestui vis
e singura care ne mai ține în viață
printre toți ceilalți care nu înnebunesc niciodată
și mor plictisiți