era pustiu
iar tu plângeai pe-un nor de ceață
ca-ntr-un poem cu lacrimi argintii
eu m-am trezit dar nu eram acasă
și mă mințeam cuminte că revii

am așternut
un bob de rouă caldă
pe amintirea ta cu puf de păpădii
și am ucis o dimineață-ntreagă
mințindu-mă din nou că poate-ai să revii

am alergat
pe strada fără nume
la o adresă printre rapsodii
unde cânta o mandolină tristă
pe note false spunând c-ai să revii

nu știu de ce
mă mint în fiecare seară
și plâng prin orizonturi cenușii
cu pana înecată în cerneală
tu niciodată n-ai să mai revii