Firea dacă-i ocupată
Cu un rău
Ce-o populează,
Demnitatea ei divină
Fără milă
Și-o ratează.
Omul, ca ființă vie,
Cochetează și cu răul,
Căutând să afle
Dacă
Poate cuceri și hăul.
Neștiind cât să se-ntindă,
Cade-n marginile lui,
Unde vesel se trudește
Să devin-al nimănui.
Mărginindu-se cu sine,
Cu nimicul
Sau
Cu cerul,
Sorbind mult din utopie,
Nu discerne ce-i misterul.
Omul poftelor deșarte,
Cercetându-se
Pe sine,
Mușcă din amurguri
Triste
În speranța
De mai bine
Și, împodobind suspinul
Cu o veșnicie
Rară,
Soarbe-o lacrimă
Uscată
Dintr-o cupă
De ocară.