miroase a țigară de mă înec.
aș face o referință dar mă opresc.
(se citește pe răsuflate, în minim două persoane.
nu are importanță care)
aș iubi dar nu am ce, pentru că mi-a încremenit privirea.
metaforele lor sunt geamuri de mall, lustruite.
ale mele măcar de ar exista, că-mi mor de frig,
în sensul cel mai propriu. al meu.
și eu îmi beau cafeaua la miezul nopții de cele mai multe ori, dar nu pentru vreo romantică privire prin soare,
ci pentru că nu există ceasuri, există doar timp.
și după timp e ființa, mereu înaintea gândirii.
și mi-e mai ușor de privit luna-n privire.
sigur că dacă prind soarele o sa încerc cumva să mimez acea privire romantică, cu toții iubim romantismul.
m-aș întreba ce e o privire, dar am văzut-o de atâtea ori la tine.
și de atâtea ori am iubit-o,
și de exact atâtea ori m-am lăsat pierdut de ea.
de privire, nu de fată vorbesc.
privirea ochiului de fată, totuși, mă zguduie când o văd.

înecul trecuse, ființa în zbor
peste timp, iarăși mai departe de mine cu o secundă, ființa aceasta.
și veșnicul ”mor”, propriu în cel mai înalt grad.
fumatul ucide, dar și o privire din prag.
dacă nu dorim să facem cesiuni ne-ființei, până la urmă
(la urmă înseamnă la final. când murim)
până la urmă și Nichita Stănescu poate ucide.

ia-ți un moment de privire și zi-mi dacă și tu mori,
parcă în ciuda privirii
și parcă în ciuda fetelor.
mi-am luat odată un moment de privire, cândva pe la început.
la origini a început și tot atunci s-a terminat, pentru că a trecut.

ți-aș da un adevăr peste față când mă privești așa.
ți-aș oferi din momentul meu de privire, dar la ce bun?
te-ai juca puțin cu el și l-ai pierde și tu.
uită-te la ochiul tău și să nu te prind că-mi vii cu oglinzi.
(ca Gide în acel roman, cum se numea?
și ce falsificau băiețoii ăia ușor atinși de elenism?
a, falsificau bani. adică produceau bani falși)
și eu mai fac bani falși, dar nu mint niciodată.
și dacă Sistemul e cel pe care-l mint eu,
cu banii mei falși și cu poemele mele false,
și el mă minte. i-au făcut palat de cristal,
și el pune taxă la intrare.
de parca ar fi nevoie, nu putea să îl lase gratuit,
să vadă tot prostul.
asta eu nu pot sa accept, că e un gest urât,
așa că-l mint de-i îngheață peștii-n acvariu.
și să nu îmi reproșeze mie că nu sunt conformist, că nu sunt.
puteai să...
știm amândoi asta, eu și el (iartă-mă că te tot întrerup)
relația noastră mereu a fost mai așa... cred că e Gemeni.
știi cum mă înțeleg cu gemenii

jocuri de oglinzi, piese de șah în oglindă.
piese de șah în oglindă jucându-se de-a privirea între ele. memoriile mele, timpul meu ia ființă cu necesitate,
privirea cu necesitate, cu necesitate a ta ar trebui să-mi fie
să-mi poarte de grijă ca să nu îmi port eu.

crezi tu că dacă venea ea cu privirea,
gata grija dispărea?

știu, dar îmi place să uit că mor,
și iubesc să citesc poemele lor, pe fețele lor, mai precis în privirile lor.

cuvinte aruncate fără pic de structură.
reproșul e searbăd, ce anume nu vezi?
zăpadă
cred că mi s-a strecurat niște zăpadă în creier, mulțumesc de șervet.
și, ascultă-mă, toată suflarea mă plânge cum plâng.
ca și cum m-ar vedea cum plâng, doar că nu mă vede
ci mă plânge cum plâng
numai de privirea ei n-am parte, iubita de ea.
care ”de ea”? că de mine e iubită.
e foarte dorită, cu toate buzele și mâinile și privirile.
dar fără morminte.
adevărul se ascunde pe undeva.
citește, te rog, propoziția asta.
încă o dată,
de fapt, ascultă, citește-o până îți simți mintea caldă.
când termini, faci ce crezi că trebuie să faci cu privirea aia de care îți ziceam.

vedeam privirile mai devreme în fum, de ce a trebuit să mă întrerupă gândirea?
s-o crezi tu că-mi mai arunc eu
vreodată peste tine privirea, poemule.
alte fete aș iubi acum, dar e dimineață și focul e scrum.
mai aprindem una, zici?
haide că oricum le furăm, ca pe priviri.
câte strofe observi? (zi un număr arbitrar, ești liber)
m-am plictisit. te las, vorbim.
(iese unul dintre ei)