Noaptea nu-și mai înțelege întunericul obișnuit
și se plictisește de o apucă somnul,
visele sunt inundate de lumină
așa cum este inima femeii tinere,
care privește dintr-un balcon, bărbații în trecere.

Apoi se închide între pereții jupuiți,
fredonează un cântec melancolic și trist.
Un tablou strâmb pare să aibă o lacrimă-n ochi,
privește spre fereastra care n-a fost deschisă niciodată
fiindcă nu dă spre stadă
și strada este singura care îndepărtează singurătatea.

Luminile orașului se văd peste linia ferată
dorite cu o foame de dragoste.
Când vine cineva totul se transforma dintr-o dată,
femeia capătă o înfățișare de lup flămând
care s-a pierdut de prea multe ori în pustiu.

Are-n ochi o sclipire ce iese verde la suprafață
și se înalță mlădioasă pe picioarele lungi
ca o floare într-o zonă sălbatică
ce înflorește rar.