plecările-n gând sunt distanțe
pe care le punem
între natura terestră și cea cerească din noi
să se instaleze vidul în care plutesc
fără masă mâhnirile clipei

e ger
resimțit ca privirile unei iubiri înșelate

te-aseamăn cu salcia asta pletoasă
ce-n vară-mi bătea cu speranțe la geam
cu seva sub coajă acum înghețată
încremanită sub promoroacă
tăcută ești ca din Carul Mare o stea

și plec
cu gândul fereastra deschid
rup o ramură mică
aștept poate i-o da frunzulițe
cu bine ar fi...

voi ști atunci sigur
că speranțele nu mor niciodată.