Când firul vieții se subțiază
nu-l poți prelungi mult nici cu nod.

Sufletul se împacă mereu cu sine
pentru ce ai iubit cu toată inima,

urmează de făcut pașii cei mici,
alunecoși și grei pe o zăpadă părelnică.

Nopțile nu mai sunt odihnitoare
mă țin de veghe plin de teamă.

Mișc cât se mai pot mișca oasele
nu mai zăresc clar lucrurile,

nu mai aștept altceva decât moartea
care nici ea nu se grăbește întotdeauna.

Sufletele noastre se topesc într-unul singur
de nu mai știm dacă suntem amândoi.

Ne pierdem unul într-altul până la contopire
și timpul nostru va curge-n duhul altui timp,

fără de început și fără sfârșit
cu clipele inegale cât fiecare viață trăită.